Şcoala Elenei Postolachi

 

”Eu mai tare mă emoționam pentru Găbița… Știți noi, părinții, totdeauna vrem să fim buni, pentru cine? Pentru copii, să fim un exemplu, un model; și eu mai tare azi îmi făceam griji la școală cum, în clasă cum va fi, cum arăt, să nu o fac de rușine.

Știți cum îl întreba pe unul: ”Ce faptă eroică ați făcut?” Și ăsta răspunde: ”Dacă eu timp de 40 de ani, în fiecare dimineață, mă scol la ora respectivă și îmi îndeplinesc funcția la lucru, oare asta nu e faptă eroică?” Și mă gândeam și eu, numai să nu scrie azi despre mine, că m-am sculat la ora 4.

Mă trezesc întotdeauna la 5 și la 4 se întâmplă că mă trezesc, știți, trăiesc cu emoțiile copiilor, cu grijile lor.

Ieri am stat 12 ore cu copiii. Mă gândeam azi, că înainte moșierii ne exploatau 14 ore și ne jăluiam, dar acum ne exploatăm singuri, benevol.

Iaca așa cu copii și copii toată viața. Sunt defectolog-logoped după specialitate. În ‘80 am început a lucra la Soroca, și din ‘94 aici. La școala asta internat erau 800 de copii ai străzii și am lucrat 7 ani în administrație, apoi când era ziua mea de serviciu miercurea – aici și dormeam. Iar vara o lună făceam lucru la tabără. Iaca așa tot timpul multă muncă, muncă, muncă, grijă, responsabilitate.

Acum sunt profesoară de clasele primare și dirigintă la clasele mai mari. Ia, să vedeți ce înseamnă să iei un copil din stradă și să-l înveți a scrie, a citi. E tare greu. O profesoară de la o școală simplă îmi spunea ”Apoi noi dirijăm, da’ voi formați”.

Noi, profesorii de aici, am fost deprinși altfel. Noi am avut altfel de copii și la părinți atfel le explicăm și le zicem. Unii părinții zic că au avut lacrimi de bucurie, că fetiței îi place, și vrea, și tremură să nu o dea la altă școală. ”Dacă se duce, apoi numai cu doamna Elena”.

Cazuri am avut multe, care mai de care. Lilica, o fetiță, a fost găsită într-o groapă în pădure și a fost adusă aici. Pe urmă a fost adoptată și au luat-o în familie. Alt băiețel era să înghețe aici, pe o creangă, și l-am luat la mine în clasă.

Să vreau să fac bani mai mulți, nu! Nu nu nu nuuuuu, pe mine banii niciodată nu m-au tentat, nu am vrut niciodată nici la clinică să merg să lucrez, nici în Italia.

Eu am vrut la Fizică să mă duc, să lucrez cu formule, dar la noi s-a schimbat profesorul și… eeei, mie îmi place cu copiii să lucrez.

Dacă îmi ajung bani, ei… Iată m-ați provocat acum… dacă tot era vorba de Italia, eu ziceam că pe prag am să stau și o să beau ceai fără zahăr, dar nu am să merg în Italia, să slujesc cuiva. Dar acum, cică ceaiul e mai scump decât zahărul, așa că deja am să beau apă cu zahăr.

Fără copii, nu! Nu pot, nu pot, nu-nu-nu, eu cu copiii numai, eu fără copii nu pot. Unica ce m-ar face să las școala, e să stau cu nepoții, asta e motivația.

Dacă sunt o femeie fericită… ei cum să vă zic, fericirea e așa o noțiune relativă, știți cum, dacă în ziua ceea așa ai dormit bine, ai ieșit de sub duș, așa mai mergi pe drum, mai iese soarele, ești fericit.

Fericirea e știți, când toți sunt sănătoși, știți, asta e cea mai mare fericire și împlinire. Eu chiar ieri i-am zis soțului, ce mai vrei de la viață? Trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu în fiecare zi că mergi pe picioare, și mănânci, și încă și mai vrei să bei un pahar de vin, apoi nu ești tu fericit? Cât necaz și câtă durere este… da’ ce, nu-i corect? Nu știu, da’ de ce să nu fiu fericită?

Mă macină că am numai un copil. După primul copil făceam casa, aveam de pus podul, călcam lut, mă chinuiam, stătea mama la pat, nu aveam timp eu…

Ei, ce este dragostea, dragostea este un lucru maaare, dragoste de țară, dragoste de mamă, dragoste de carte, dragoste de copii, dragoste dintre bărbat și femeie, ia uitați-vă câte aspecte are dragostea. Ce este pentru mine… pentru mine este atitudinea, pe om nimic nu-l caracterizează așa ca atitudinea, atitudinea binevoitoare, răbdare – asta tot e dragoste. Să vrei! Să vrei – iaca asta este dragostea.

Nu am suferit niciodată că am avut părinți mai în vârstă. Eu sunt copil târziu, mama m-a născut la 45 de ani. Da’ știți la țară asta nu tare se observă, că toți îs cu fețele chinuite. Părinții erau mai domoliți și am văzut în familie răbdare și, apoi știți, lumea înainte la țară era mai înțeleaptă.

Mai apoi am înțeles că am venit cu o misiune. Știți, am avut grijă de dânșii, am stat cu mama la Soroca, am ținut-o la noi. Misiunea asta să am grijă de tată, de mamă. Nu am suferit deloc, din contra, socot că am avut un model liniștit, așezat de părinți, nu zbuciumat.

Valori le lipsesc multor părinți în ziua de azi. Știți, eu în viața asta și bani am avut și tot așa eram, și n-am avut bani și tot așa am rămas, și iar am avut bani și nu mă schimbam deloc.

Sunt fericită? Acuma? Azi? Da’ de ce să nu fiu? Sunt și fericită, și împlinită!”